"Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, (...) Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele său sau pe fratele său, zicând: "Cunoaşte pe Domnul." Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic, pâna la cel mai mare." (Ieremia 31:34)

"Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii." (Romani 8:2)

Cine sunt eu? Stau şi mă întreb. Văd în mine două lucruri: persoana pe care o arăt în afară (pot să mă controlez destul de bine, încât să mă afişez într-un mod mai plăcut decât sunt), şi persoana care sunt în mod real, cu dorinţele ei, cu motivaţiile ei, cu pornirile ei. Toate lucrurile rele încerc să le stopez. Să le fac să nu iasă la suprafaţă. Uneori reuşesc. Alteori, nu. Mai ales când sunt luat prin surprindere.

Credeam că răul venea pentru că eu nu am vegheat îndeajuns. Pentru că nu m-am controlat îndeajuns. Dar nu, răul este acolo, în inima mea. Ca şi nişte şobolani într-o pivniţa întunecoasă. Dacă faci gălăgie când intri, se vor ascunde - nu-i vei vedea. Însă dacă îi iei prin surprindere, aprinzând rapid lumina, îi vei gasi acolo. Pentru că nu au avut timp să se ascundă. Surprinderea nu creeaza răul; ea doar îl scoate la suprafaţă.

Realizez, pe măsură ce trece timpul, că nu ceea ce fac este cel mai important lucru. Ci ceea ce sunt. Ceea ce fac eu pot controla într-o oarecare măsură. Pot stopa pornirile rele ale inimii mele. Dar aceasta nu înseamnă ca ele nu sunt acolo. Dacă le-aş da curs, ar face numai prăpăd. Îmi dau seama că, dincolo de ceea ce fac, am nevoie de o schimbare. O schimbare autentică a inimii. Am nevoie de o inimă care să nu mai dorească răul. Am nevoie de o inimă care să nu mai tindă mai mult spre rău decât spre bine. Unde este soluţia? Cu siguranţă că tot la El. Ca de fiecare dată. Încep să mă rog. Nu o zi. Nu două. Pe măsură ce trece timpul realizez tot mai mult răutatea inimii mele. De ce nu găsesc o soluţie? Doar El nu mă vrea aşa de rău! Trece un timp. Ani. Îmi predau inima tot mai mult Lui. Fiecare lucru la care ea ţine. Fiecare persoana. Fiecare dorinţă. Fiecare situaţie.

Pe măsură ce mă apropiu de El, descopăr un paradox: cu cât mă apropiu mai mult de El, cu atât îmi văd răutatea inimii mele mai bine. Vreau să fac binele, dar răul stă lipit de mine. Şi totuşi, cu cât mă văd mai rău, mai mic, mai nesemnificativ, cu atât mai mult realizez că El mă iubeşte. Mă acceptă aşa cum sunt - rău şi nevrednic. Eu nu ma pot accepta. Sunt prea rău. Însă nu am de ales. Nu are rost să mă văd altfel decât El: doar rău. Sunt rău, dar şi iubit. În cele din urmă accept. Accept să mă las iubit aşa cum sunt. Apoi mă accept şi eu. Tot aşa cum sunt. Realizez pe deplin că nu pot să schimb nimic. Şi de aceea nici nu mai încerc. Harul Lui îmi este de ajuns. Mă odihnesc în dragostea Lui. Nimic altceva nu mai contează. Şi atunci se întâmplă minunea. Eu nu mai realizez. Nu mai realizez ce se întâmplă cu mine. (Abia mai târziu îmi voi da seama.)

Privirea îmi este prea concentrată asupra Lui, ca să mă mai gândesc şi la alte lucruri. Părtăşia cu El este prea dulce. Harul Lui este nemărginit. În inima mea este pace. Unde este lupta cu răul? S-a dus. Încerc să înţeleg ce mă motiveaza.

Încerc să fac o evaluare a ceea ce s-a întâmplat. Văd un lucru: nu mai trebuie să lupt cu răul. Răul este acolo, dar este biruit de o putere mult mai mare. Nu mai trebuie mereu şi mereu să-mi controlez pornirile răutăcioase. Ele au dispărut. Uneori mai sunt ispitit. Dar trece. Repede. Pot să iubesc. Pot să iert. Pot să accept. Fără ca să mă mai chinui să fac aceasta. Viaţa curge. Curge din El. Realizez că El este sursa vieţii mele. Că El este cel care iubeşte. Care iartă. Care acceptă. - Prin mine.